Istoria magiei în America de Nord. By J.K. Rowling

By J.K. Rowling

Deşi exploratorii europeni au numit-o «Lumea Nouă», când au ajuns prima oară pe continent, vrăjitorii ştiau de America cu mult înainte de Încuiaţi (Notă: în timp ce fiecare naţionalitate are termenul propriu pentru «Încuiat «, comunitatea americană foloseşte termenul Nu-Mag, prescurtare de la «Fără magie»).Diversele moduri de călătorie magică, mături şi Apariţii, să nu mai vorbim de viziuni şi premoniţii, a însemnat că, până şi comunităţile vrăjitoreşti ţineau legătura una cu alta încă din Evul Mediu.

Comunitatea magică amerindiană şi cele din Europa şi Africa ştiau unele de altele cu mult înaintea imigrării Nu-Magilor europeni în secolul al XVII-lea. Erau deja conştienţi de nenumăratele asemănări dintre comunităţile lor. Anumite familii erau clar «magice», şi magia apărea în mod neaşteptat în familii în care până atunci nu existase nicio vrăjitoare sau vrăjitor cunoscut. Raportul total dintre vrăjitori şi non-vrăjitori părea consecvent în cadrul populaţiei, aşa cum erau şi atitudinile Nu-Magilor, oriunde se năşteau. În comunitatea amerindiană, unele vrăjitoare şi vrăjitori erau acceptaţi, ba chiar lăudaţi în cadrul triburilor lor, câştigând reputaţii de vraci tămăduitori sau vânători nemaipomeniţi. Cu toate astea, alţii erau stigmatizaţi pentru credinţa lor, de multe ori în baza faptului că erau posedaţi de spirite malefice.

Legenda împieliţaţilor amerindieni — o vrăjitoare sau un vrăjitor rău, care se poate transforma într-un animal după placul inimii, are la bază nişte fapte. O legendă s-a creat în jurul Animagilor amerindieni, că au sacrificat membri apropiaţi din familie, ca să-şi obţină puterile de transformare. De fapt, cea mai mare parte din Animagi luau formă animală pentru a scăpa de persecuţie sau pentru a vâna pentru trib. Astfel de zvonuri derogatorii apăreau de multe ori la vracii Nu-Magi, care au simulat uneori ei înşişi puteri magice, şi teamă de expunere.

Comunitatea vrăjitorilor amerindieni era deosebit de talentată la magia cu animale şi plante, la poţiunile acesteia, fiind de un rafinament ce-l depăşea pe cel cunoscut în Europa. Cea mai evidentă diferenţă între magia practicată de amerindieni şi vrăjitorii Europei era lipsa baghetei.

Bagheta magică îşi are originea în Europa. Baghetele canalizează magia, astfel încât efectele sale să fie mai precise şi mai puternice, deşi în general se consideră că e un semn de mare vrăjitoare şi vrăjitor dacă au reuşit să facă magii de foarte bună calitate fără baghete. Aşa cum au demonstrat Animagii amerindieni şi creatorii de poţiuni, magia fără baghetă poate atinge o mare complexitate, dar Farmecele şi Transfigurările sunt foarte dificile fără una.

Secolul al XVII-lea şi mai departe

By J.K. Rowling

În timp ce Nu-Magii europeni au început să emigreze în Lumea Nouă, mai multe vrăjitoare şi vrăjitori de origine europeană au venit, de asemenea, să se stabilească în America. La fel ca semenii lor Nu-Magi, aveau diferite motive să-şi părăsească ţările de origine. Unii au fost împinşi de simţul aventurii, dar cei mai mulţi fugeau: uneori de persecuţia Nu-Magilor, alteori de o vrăjitoare sau un vrăjitor, dar şi de autorităţile vrăjitorilor. Cei din urmă căutau să se amestece în rândul tot mai mare de Nu-Magi, sau să se ascundă printre vrăjitorii amerindieni, care erau în general primitori şi protectivi cu fraţii lor europeni.

Însă, de la început, a fost clar că Lumea Nouă avea să fie mai aspră pentru vrăjitoare şi vrăjitori decât Lumea Veche. Existau trei motive principale pentru asta.

În primul rând, la fel ca semenii lor Nu-Magi, au trebuit să vină într-o ţară cu puţine facilităţi, în afară de cele pe care şi le creau singuri. Acasă, era de ajuns să se ducă la spiţerul local, ca să găsească cele necesare pentru poţiuni: aici, trebuiau să caute printre plante magice necunoscute. Nu existau creatori de baghete, iar Şcoala Ilvermorny de Farmece şi Vrăjitorii, care avea să se numere printre cele mai bune şcoli de magie din lume, era în acel moment doar o cocioabă cu doi profesori şi doi studenţi.

În al doilea rând, faptele semenilor lor Nu-Magi făceau populaţia non-magică din majoritatea aşezămintelor de vrăjitori să pară adorabilă. Nu numai că imigranţii au început să ducă război împotriva populaţiei native, care a dat o lovitură unităţii din comunitatea magică, convingerile lor religioase i-a făcut profund intoleranţi faţă de orice urmă de magie. Puritanii se mulţumeau să se acuze de activităţi oculte de la cea mai mică dovadă, iar vrăjitoarele şi vrăjitorii din Lumea Nouă aveau de ce să se ferească de ei.

Ultima, şi, probabil, cea mai periculoasă problemă întâlnită de vrăjitorii nou sosiţi în America de Nord erau Curăţătorii. Deoarece comunitatea vrăjitorilor din America era mică, dispersată şi secretoasă, nu avea încă niciun mecanism propriu de aplicare a legii. Acest lucru a lăsat un gol care a fost umplut de o bandă de vrăjitori mercenari fără scrupule, de multe naţionalităţi străine, care formau un grup operativ temut şi brutal, decis să vâneze nu doar infractorii cunoscuţi, ci pe oricine care ar putea valora ceva în aur. Cu trecerea timpului, Curăţătorii au devenit tot mai corupţi. Departe de jurisdicţia guvernele lor magice native, mulţi au adoptat o dragoste pentru autoritate şi o cruzime nejustificată în misiunea lor.Astfel de Curăţători iubeau vărsarea de sânge şi tortura, ba mergeau atâta de departe, încât să-şi vândă colegii vrăjitori.Numerele Curăţătorilor s-a înmulţit în America la sfârşitul secolului al XVII-lea şi există dovezi că dădeau Nu-Magi nevinovaţi drept vrăjitori, ca să ia recompense de la membrii non-magici naivi ai comunităţii.

Celebrele procesele ale vrăjitoarelor din Salem, din 1692-1693, au fost o tragedie pentru comunitatea vrăjitorilor.Istoricii lumii vrăjitoreşti sunt de acord că, printre aşa-numiţii judecători puritani, au fost cel puţin doi Curăţători cunoscuţi,care achitau dispute ce se dezvoltaseră în America. Câteva dintre moarte erau într-adevăr vrăjitoare, deşi erau nevinovate de crimele pentru care fuseseră arestate. Alţii erau doar Nu-Magi, care avuseseră ghinionul să fie prinşi în isteria generală şi pofta de sânge.

Salem a fost semnificativ în cadrul comunităţii magice, din motive mult mai importante decât pierderea tragică a vieţii.Efectul imediat a fost de a face multe vrăjitoare şi vrăjitori să fugă din America, şi mulţi alţii să decidă să nu mai locuiască acolo. Asta a dus la variaţii interesante în populaţia magică a Americii de Nord, în comparaţie cu populaţiile din Europa, Asia şi Africa.Până în primele decenii ale secolului XX, au rămas mai puţine vrăjitoare şi vrăjitori în populaţia americană decât în celelalte patru continente. Familiile de sânge-pur, care erau bine informate, din ziarele vrăjitoreşti, despre activităţile atât a Puritanilor, cât şi a Curăţătorilor, rareori au părăsit America.Asta însemna un procent mult mai mare de vrăjitoare şi vrăjitori născuţi Nu-Magi în Lumea Nouă decât oriunde în altă parte.În timp ce aceste vrăjitoare şi vrăjitori s-au căsătorit şi şi-au format propriile familii magice, ideologia de sânge-pur, care perseverase în cea mai mare parte a istoriei magice din Europa a avut mult mai puţină influenţă în America.

Poate cel mai semnificativ efect al Salemului a fost crearea Magi-Congresului Uniunii Statelor Americane în 1693, precedând versiunea Nu-Magilor cu aproximativ un secol. Cunoscut de toţi vrăjitorii americani ca MACUSA (de obicei, pronunţat: Ma-cu-za), a fost prima dată când comunitatea vrăjitorilor din America de Nord s-a reunit pentru a crea legi pentru ei înşişi, stabilind existenţa unei lumi magice în cadrul unei lumi Nu-Magă cum exista în multe alte ţări. Prima sarcină a MACUSA a fost să judece Curăţătorii care îşi trădaseră semenii. Cei condamnaţi pentru crimă, trafic de vrăjitori, tortură şi orice alte forme de cruzime au fost executaţi pentru crimele lor.

Mai mulţi dintre cei mai notorii Curăţători au fugit de justiţie. Cu mandate internaţionale pentru arestarea lor,aceştia au dispărut definitiv în comunitatea Nu-Magilor. Unii dintre ei s-au căsătorit cu Nu-Magi şi şi-au întemeiat familii în care copiii magici par să fi pierdut teren în faţa copiilor non-magici, pentru a menţine acoperirea Curăţătorilor. Curăţătorii răzbunători, alungaţi de semenii lor, au transmis descendenţilor lor convingerea că magia e reală şi credinţa că vrăjitoarele şi vrăjitorii ar trebui să fie exterminaţi oriunde s-ar găsi.

Istoricul american de magie Theophilus Abbot a identificat mai multe astfel de familii,fiecare cu o credinţă profundă în magie şi o mare ură faţă de ea. Asta poate se datora, în parte,credinţelor şi activităţilor antimagie ale descendenţilor familiilor de Curăţători că Nu-Magii nord-americani par de multe ori mai greu de păcălit şi înşelat cu magia decât multe alte populaţii. Acest lucru a avut repercusiuni profunde asupra modului în care este guvernată comunitatea vrăjitorească americană.

Legea lui Rappaport

By J.K. Rowling

În 1790, al 15-lea preşedinte al MACUSA, Emily Rappaport, a instituit o lege concepută să creeze segregarea totală a vrăjitorilor şi comunităţilor de Nu-Magi. Acest lucru a venit după una dintre cele mai grave încălcări ale Statutului Internaţional de Tăinuire, care a dus la o cenzură umilitoare a MACUSA a Confederaţiei Internaţionale a Vrăjitorilor. Chestiunea a fost cu atât mai gravă, cu cât încălcarea a fost produsă din cadrul MACUSEI.

Pe scurt, catastrofa a implicat-o pe fiica Paznicului de încredere al Comorilor şi Dragoţilor al preşedintei Rappaport (Dragotul este moneda americană a vrăjitorilor, iar Paznicul Dragoţilor, aşa cum sugerează şi titlul, este echivalentul Secretarului Trezoreriei). Aristotel Doişpepomi era un om competent, dar fiica sa, Dorcus, era pe cât de nătângă, pe atât de drăguţă. Fusese o elevă slabă la Ilvermorny, iar când tatăl ei a crescut în funcţie, stătea acasă, nu făcea aproape nicio magie, ci se concentra mai mult la hainele ei, la coafurile ei şi la petrecerile ei.

Într-o zi, la un picnic local, Dorcus Doişpepomi s-a îndrăgostit lulea de un Nu-Mag frumos pe nume Bartholomew Barebone. Fără să ştie, Bartholomew era descendent de Curăţător. Nimeni din familia lui nu era magică, dar credinţa lui în magie era profundă şi de nezdruncinat, la fel ca şi convingerea că toate vrăjitoarele şi toţi vrăjitorii erau malefici.

Complet inconştientă de pericol, Dorcus a interpretat interesul politicos al lui Bartholomew în «micile ei trucuri» drept ce părea.Ghidată de întrebările ingenue ale iubitului ei, ea i-a mărturisit adresele secrete ale MACUSEI şi Ilvermorny-ei, împreună cu informaţii despre Confederaţia Internaţională a Vrăjitorilor şi toate modurile în care se căuta protejarea şi ascunderea comunităţii vrăjitoreşti.

După ce a adunat toate informaţiile posibile de la Dorcus, Bartholomew i-a furat bagheta cu care ea i-a făcut demonstraţii, a arătat-o tuturor tipografilor pe care i-a putut găsi, apoi a adunat prieteni înarmaţi şi au pornit să persecute şi, în mod ideal, să ucidă toate vrăjitoarele şi vrăjitorii din apropiere. Bartholomew a imprimat apoi pliante cu adresele unde se adunau vrăjitoarele şi vrăjitorii şi a trimis scrisori la Nu-Magi proeminenţi, dintre care unii au considerat că este necesar să investigheze dacă existau într-adevăr grupări oculte în locurile indicate.

Încântat de misiunea sa de a expune vrăjitoria în America, Bartholomew Barebone a sărit calul trăgând în ceea ce crezuse că era un grup de vrăjitori din MACUSA, dar care se dovediseră a fi doar Nu-Magi, care avuseseră ghinionul să părăsească o clădire suspectă în timp ce el o supraveghea. Din fericire, nimeni nu a fost ucis şi Bartholomew a fost arestat şi închis pentru crimă, fără să fie necesară implicarea MACUSEI. Asta a fost o uriaşă uşurare pentru MACUSA, care se chinuia să facă faţă consecinţelor uriaşe ale indiscreţiilor lui Dorcus.

Bartholomew răspândise multe pliante şi câteva ziare îl luaseră în serios, astfel încât să publice imagini cu bagheta lui Dorcus şi să observe că «lovea ca un catâr», dacă era fluturată. Atenţia acordată clădirii MACUSEI a fost atât de intensă, încât a fost forţată să-şi mute sediul.Aşa cum preşedinta Rappaport a fost silită să spună Confederaţiei Internaţionale a Vrăjitorilor la o anchetă publică, nu putea fi sigură că absolut toate persoanele la curent cu informaţiile lui Dorcus fuseseră Uitate. Scurgerea de informaţii fusese atât de gravă, încât repercusiunile aveau să fie simţite mulţi ani de zile.

Deşi mulţi din comunitatea magică au făcut campanie să fie închisă pe viaţă sau chiar executată,Dorcus a petrecut doar un an în închisoare. Dezonorată complet, absolut şocată, a apărut într-o comunitate complet diferită de vrăjitori şi şi-a sfârşit zilele în izolare, cu o oglindă şi un papagal, cei mai dragi însoţitori ai ei.

Indiscreţiile lui Dorcus au condus la introducerea Legii lui Rappaport. Legea lui Rappaport impunea segregarea strictă între Nu-Magi şi comunităţile de vrăjitori. Vrăjitorii nu mai aveau voie să se împrietenească sau să se căsătorească cu Nu-Magi. Pedepsele pentru fraternizarea cu Nu-Magii erau aspre. Comunicarea cu Nu-Magii era limitată la cele necesare pentru efectuarea activităţilor zilnice.

Legea lui Rappaport înrădăcina şi mai mult diferenţa culturală majoră dintre comunitatea americană de vrăjitori şi cea din Europa. În Lumea Veche, existase dintotdeauna un grad de cooperare şi comunicare secretă între guvernele Nu-Magilor şi corespondentele lor magice. În America, MACUSA acţiona total independent de guvernul Nu-Magilor. În Europa, vrăjitoarele şivrăjitorii se căsătoreau şi erau prieteni cu Nu-Magii; în America, Nu-Magii erau tot mai des priviţi ca inamici. Pe scurt, Legea lui Rappaport a împins comunitatea americană a vrăjitorilor, care avea deja de-a face cu o populaţie suspicioasă de Nu-Magi, şi mai adânc în ascunzătoare.

America vrăjitorească a anilor 1920

By J.K. Rowling

Vrăjitorii din America îşi jucaseră rolul în Războiul Mondial din 1914-1918, chiar dacă majoritatea covârşitoare a compatrioţilor lor Nu-Magi nu cunoşteau contribuţia lor. Deoarece au existat facţiuni magice de ambele părţi, eforturile lor nu au fost decisive,dar au câştigat multe victorii în prevenirea pierderii de alte vieţi şi în înfrângerea duşmanilor lor magici.

Acest demers comun nu a dus la înmuierea poziţiei MACUSEI faţă de Nu-Magi/ fraternizarea vrăjitorilor, şi Legea lui Rappaport a rămas neclintită. Până în anii 1920, comunitatea vrăjitorilor din SUA s-a obişnuit să existe în mare secret, spre deosebire de semenii lor din Europa şi să îşi aleagă partenerii numai dintre rândurile lor.

Amintirea violării catastrofale a Statutului de Secrete a lui Dorcus Doişpepomi a intrat în limbajul magic, aşa că a fi «o Dorcus» însemna a fi idiot sau incapabil.MACUSA a continuat să impună sancţiuni severe împotriva celor care încălcau Statutul Internaţional de Secrete.MACUSA a devenit, de asemenea, mult mai intolerant faţă de fenomene magice cum ar fi fantomele, strigoii şi animalele fantastice decât echivalentele lor europene, din cauza riscului că astfel de creaturi puteau alerta Nu-Magii de existenţa magiei.

După «Marea Rebeliune a lui Yeti din 1892» (pentru detalii complete, vedeţi cartea «Big Foot: Ultima Confruntare» de Ortiz O’Flaherty), sediul MACUSEI a fost mutat pentru a cincea oară în istoria sa, de la Washington la New York,unde a rămas pe parcursul anilor 1920. Preşedinta MACUSA în acel deceniu a fost doamna Seraphina Picquery, o faimoasă vrăjitoare înzestrată din Savannah.

Până în anii 1920, Şcoala Ilvermorny de Farmece şi Vrăjitorii a înflorit timp de peste două secole şi a fost considerată una dintre cele mai bune instituţii de educaţie magică din lume. Ca urmare a studiilor comune, toate vrăjitoarele şi vrăjitorii sunt competenţi în utilizarea unei baghete.

Legislaţia introdusă la sfârşitul secolului al XIX-lea a însemnat ca fiecare membru al comunităţii magice din America să aibă «permis de baghetă», o măsură care intenţiona să ţină evidenţa activităţii magice şi să identifice autorii după baghetele lor.Spre deosebire de Marea Britanie, unde Ollivanders era considerat imbatabil, continentul Americii de Nord era deservit de patru mari creatori de baghete magice.

Shikoba Wolfe, care era descendentă Chocktaw, era în special faimoasă pentru baghetele complicat sculptate, care aveau pene din coadă de Thunderbird (Thunderbird este o pasăre americană magică, strâns înrudită cu Phoenixul). Baghetele Wolfe erau în general considerate extrem de puternice, dar dificil de mânuit.Erau apreciate în special de Transfigurori.

Johannes Jonker, un vrăjitor Încuiat din naştere, al cărui tată Nu-Mag era constructor de dulapuri, a devenit un creator iscusit de baghete. Baghetele sale erau foarte căutate şi uşor de recunoscut, fiind de obicei încrustate cu sidef. După ce a experimentat cu multe nuclee, materialul magic preferat de Jonker a fost firul de păr al felinei Wampus.

Thiago Quintana a făcut valuri în lumea magiei când baghetele lui elegante şi, de obicei,lungi au început să intre pe piaţă, fiecare conţinând o coloană translucidă de la Monştri Albi de Râu din Arkansas, producând vrăji puternice şi elegante. Temerile cu privire la pescuitul excesiv al monştrilor au fost potolite când s-a dovedit că numai Quintana ştia secretul de a-i atrage, un secret pe care l-a păstrat cu grijă până la moartea sa, moment în care producţia de baghete cu coloane de Monştri Albi de Râu a încetat.

Violetta Beauvais, celebra creatoare de baghete din New Orleans, a refuzat mulţi ani să divulge secretul nucleului baghetelor ei, care erau făcute întotdeauna din lemn de păducel de mlaştină.În cele din urmă s-a descoperit că acestea conţineau păr de rougarou, periculosul monstru cu capete de câine, care colinda prin mlaştinile din Louisiana. Se spunea deseori că baghetele lui Beauvais trăgeau spre Magia Neagră ca vampirii la sânge, şi totuşi mulţi vrăjitori eroi americani din anii 1920 au intrat în luptă înarmaţi numai cu o baghetă Beauvais, iar preşedinta Picquery însăşi avea una.

Spre deosebire de comunitatea Nu-Magilor din anii 1920, MACUSA permitea vrăjitoarelor şi vrăjitorilor să bea alcool.Mulţi critici ai acestei politici au subliniat faptul că asta făcea vrăjitoarele şi vrăjitorii să iasă în evidenţă în oraşele pline de Nu-Magi treji. Cu toate astea, într-unul dintre momentele ei rare de relaxare, preşedinta Picquery a fost auzită spunând că era deja destul de greu să fii vrăjitor în America. «Apahazoasă», i-a spus ea şefului ei de stat-major, «nu e negociabilă».

This is a reprint of a document from the now defunct pottermore.com site. JK Rowling reserves all rights in this document.